Rezistența la insulină, pe înțeles: ce înseamnă și ce contează cu adevărat

Rezistența la insulină este un termen întâlnit tot mai des, asociat cu pofta de dulce, oboseala după masă, dificultatea de a scădea în greutate sau cu o valoare crescută a HOMA-IR.

Lucrurile sunt însă mai nuanțate. Rezistența la insulină nu înseamnă automat diabet și nici nu presupune eliminarea carbohidraților din alimentație.

Ce este HOMA-IR?

HOMA este un acronim provenit de la „Homeostatic Model Assessment”. În esență, HOMA este un marker surogat al insulinorezistenței, bazat pe o formulă matematică și conceput ca o alternativă mai simplă la metoda de referință pentru evaluarea sensibilității la insulină: clampul hiperinsulinemic-euglicemic.

Am putea spune că metoda clampului este „mama HOMA”, deoarece aceasta stă la baza evaluării directe a modului în care țesuturile răspund la insulină și preiau glucoza.

Practic, se administrează insulină la o rată prestabilită, iar apoi se ajustează cantitatea/rata de glucoză perfuzată pentru a menține glicemia constantă, la nivel euglicemic. Cu cât trebuie administrată mai multă glucoză pentru a împiedica scăderea glicemiei sub acțiunea insulinei, cu atât țesuturile sunt, în general, mai sensibile la insulină.

Un HOMA-IR crescut nu trebuie transformat automat într-un diagnostic.

Ce se întâmplă, de fapt, în organism?

Insulina este un hormon produs de pancreas, cu un rol important în reglarea glicemiei. Ea ajută glucoza din sânge să fie utilizată de celulele organismului.

În rezistența la insulină, anumite țesuturi răspund mai puțin eficient la acțiunea acesteia, iar organismul încearcă să compenseze producând mai multă insulină. O perioadă, glicemia poate rămâne în limite normale.

De aceea, rezistența la insulină și diabetul zaharat nu sunt același lucru. La unele persoane, în timp, mecanismul de compensare poate deveni insuficient, iar valorile glicemiei pot crește, ducând la prediabet și, ulterior, la diabet zaharat de tip 2.

Această evoluție nu este însă inevitabilă.

Pofta de dulce înseamnă că am rezistență la insulină?

Nu putem trage această concluzie doar dintr-un simptom.

Pofta de dulce, somnolența după masă, oboseala sau dificultatea de a scădea în greutate sunt frecvente și pot avea multe explicații. În același timp, rezistența la insulină este un mecanism prin care apare diabetul, nu este un simptom.

De aceea, diagnosticul nu ar trebui construit pornind de la o listă găsită online. Contează istoricul medical, antecedentele familiale, greutatea și distribuția țesutului adipos, activitatea fizică, tensiunea arterială, profilul lipidic și analizele care evaluează metabolismul glucozei.

Ce ne spune HOMA-IR?

HOMA-IR este un marker surogat al insulinorezistenței: o estimare indirectă, obținută matematic din glicemia și insulinemia à jeun. Este util, dar nu este nici verdict metabolic, nici „sentință” de prediabet sau diabet.

Cu alte cuvinte, HOMA-IR poate sugera insulinorezistență, dar nu diagnostichează prediabetul și nu diagnostichează diabetul.

Așadar, înainte să transformăm o formulă matematică într-o boală, merită să ne amintim ce măsoară de fapt HOMA-IR și, mai ales, ce NU măsoară.

Un marker surogat rămâne un marker surogat. Diagnosticul este altă discuție. Pentru evaluarea prediabetului și diabetului sunt utilizate investigații standardizate precum glicemia à jeun, HbA1c și, în anumite cazuri, testul de toleranță orală la glucoză.

Trebuie să renunț la carbohidrați?

Nu.

Rezistența la insulină nu înseamnă automat că pâinea, fructele, cartofii, orezul sau pastele trebuie eliminate.

Contează tipul carbohidraților, cantitatea și modul în care sunt integrați într-o masă. O băutură îndulcită consumată singură are un efect diferit față de o masă care conține legume, proteină, grăsimi și o porție potrivită de carbohidrați.

Pentru multe persoane, schimbările utile sunt mai simple decât par: mai multe legume și fibre, suficiente proteine, mai puține băuturi îndulcite și produse foarte rafinate și mese mai bine organizate.

Obiectivul nu este o dietă cât mai restrictivă, ci o alimentație care poate fi menținută pe termen lung.

Ce rol au mișcarea și greutatea?

Activitatea fizică poate îmbunătăți sensibilitatea la insulină și este o parte importantă a sănătății metabolice.

Nu este nevoie să începem direct cu antrenamente intense. Pentru cineva sedentar, creșterea treptată a nivelului de mișcare poate fi un început foarte bun. Mersul pe jos, exercițiile de forță, înotul sau bicicleta sunt doar câteva opțiuni.

Dacă există suprapondere sau obezitate, scăderea în greutate are efecte favorabile asupra sensibilității la insulină și asupra altor parametri metabolici.

Totuși, sănătatea metabolică nu se reduce la cifra de pe cântar. Contează și glicemia, profilul lipidic, tensiunea arterială, circumferința abdominală, somnul, activitatea fizică și eventualele afecțiuni asociate.

Schimbările mai mici, dar sustenabile, sunt adesea mai utile decât o dietă foarte strictă care poate fi urmată doar câteva săptămâni.

Ce analize contează?

Nu există o singură analiză care să descrie întreaga sănătate metabolică.

În funcție de situație, medicul poate recomanda glicemia à jeun, HbA1c sau testul de toleranță la glucoză. Profilul lipidic, tensiunea arterială și anumite măsurători corporale pot completa evaluarea.

Contează și factorii de risc, precum antecedentele familiale de diabet, supraponderea sau obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea, dislipidemia, sindromul ovarelor polichistice sau antecedentele de diabet gestațional.

Analizele sunt utile atunci când sunt interpretate împreună și în contextul fiecărui pacient.

Ce contează, până la urmă?

Dacă există rezistență la insulină sau un risc metabolic crescut, scopul este să reducem acest risc și să intervenim acolo unde este nevoie: alimentație, activitate fizică, greutate, somn sau tratamentul altor probleme medicale.

Rezistența la insulină nu este un motiv pentru panică și nici pentru o dietă extremă. Este un motiv bun pentru o evaluare corectă și pentru schimbări adaptate fiecărei persoane.